Nu de puţine ori am spus că-mi plac poveştile, căci, recunosc, recitindu-le, îmi aduc aminte de clipele în care copilăria se împărţea între fabuloasa lume a eroilor de pe alte tărâmuri ori din timpurile în care puricele încă se mai potcovea cu 99 oca de fier şi partea de joacă în care parcă şi soarele se oprea în loc spre a privi şi asculta gălăgioasle glasuri de copii ce roteau jocurile într-o frenezie brăzdată de râsete.
Poveştile scrise sunt cunoscute publicului larg, autorii lor fiind trecuţi în analele literaturii pentru secole întregi. Numai că mai sunt poveştile nescrise, cele ale căror personaje (adevărate) îşi vor fi trăit clipele de viaţă la gândul că vreodată se va spune şi despre ei pe undeva, că nu vor fi daţi uitării când se dă pagina cealaltă, cea în care intră în scenă alte personaje.
Poate că mulţi veţi lăsa cititul acestor rânduri din acest moment, nu de alta, dar veţi zice că iar încep cu poveşti din adormite timpuri taman când lumea din ziua de azi fierbe, când zbaterea pentru clipa ce trebuie trăită mâine este la paroxiste cote. Numai că... .
Ieri dimineaţă am fost prin sat să-i împărtăşesc pe cei ce ajunşi la bătrâneţi adânci nu se mai pot deplasa în siguranţă (ori poate chiar deloc) pentru a veni spre biserică. Aproape fiecare loc are povestea lui, căci de la gura sobei încinse ori de lângă plita ce dogoare căldura aia din care răzbate miros de doveac copt ori de covrigi încălziţi pentru a fi mai lesne de mâncat, aud mereu câte o poveste de viaţă împletită cu lacrimi şi zâmbete, cu nostalgie şi speranţă. Dincolo de mărturisirea personală pentru care sunt chemat, imediat după împărtăşire, cum e firesc şi cât permite timpul, se deapănă poveşti. Mâinile arată ici colo spre câte un tablou în care cei dragi au rămas la fel de tineri, palmele netezesc câte o cusătură scoasă din lada de zestre şi privirile se rotesc spre cusăturile de pe pereţi, toate mărturii ale unor timpuri ce aproape-s poveste. Nici personajele nu lipsesc, căci în spatele fiecărui lucru stă un om. „Tata, săracu’, îşi făcea opincile singur şi le făcea negre cu păcură; mam’ mare m-a crescut, maica s-a prăpădit când aveam 3 ani şi taica era pe front; eram de-o şchioapă când făceau cărămida-n curte, că stam toţi 10 într-o cămăruţă; mâncam turtă şi mergeam desculţi până da bruma iar bucăţile de carne, când aveam, le împărţea mama în mod egal, câte o sfiştoacă (foarte puţin) la fiecare; ce cococi (lipii de pâine) făcea mama, umplea plita cu ele, abia aşteptam să le întoarcem pe-o parte şi pe alta; la inundaţii a intrat apa pe geam, avea cutărescu nuntă, mi-aduc aminte ca ieri...”. Poveştile războiului încă mai prind grai de la puţinii supravieţuitori ai acelor timpuri iar cele ale colectivizării, mult mai vii, se deapănă şi ele în troznetul lemenlor ce se aruncă căldura spre pereţii încărcaţi de vremuri.
Ştiu sigur că odată închisă uşa, la plecare, lacrimile şi amintirile vor continua să curgă, dar tăcut, în prezenţa aceloraşi carpete şi tablouri, la căldura moleşitoare ce se împrăştie spre pereţii ce-şi poartă stingheri istoria. „Poate că vreţi să lăsaţi uşa deschisă”, auzi uneori, „că poate miroase, deh, omul bătrân...” şi ochii coboară spre preşul ce leagă precum o potecă drumul dintre pat şi uşa pe care rareori se strecoară cineva pentru a mai asculta poveştile unor clipe de viaţă.
„Mai spre Crăciun să vă arăt nişte poze, le am în laviţă”, şi vârful băţului de sprijin arătă locul unde alte amintiri erau ascunse de ochiul soarelui care îngălbeneşte trecutul. „N-am fost aşa, la tinereţe credeam că nimic n-o să mă doboare, dar la tinereţe omul face multe şi gândeşte puţin, la bătrâneţe gândeşte mult dar nu mai poate să facă nimic, asta-i viaţa.”
De cele mai multe ori ne-am dori ca povestea vieţii să ne fie dusă mai departe, să nu rămână doar scurta relatare redată pe cruce sub forma unor ani. Poveşti de viaţă sunt, ascultătorii lipsesc.
Şi ce frumos miros cartofii băgaţi la copt în cuptorul unei sobe cu plită... .
