Sunt convins că după ce Adam şi cu Eva au fost izgoniţi din rai, ei şi urmaşii lor au tot privit spre cer. E o chestie ce vine din interior şi sunt convins că fiecare suflet ce a călcat acest pământ în trup, a căutat măcar odată spre văzduh în încercarea de a găsi răspunsul pentru ceea ce se întâmplă dincolo. Cu alte cuvinte toată lumea şi-ar dori să ştie ce e în cer.
Bisericeşte vorbind ar trebui spus ceruri, deoarece sunt mai multe, adică vreo 10; Pavel apostolul fiind răpit până la al treilea cer, unde a văzut şi auzit lucruri pe care limba omenească nu le poate grăi. Apoi Hristos zice „bucuraţi-vă că numele voastre sunt scrise în ceruri”, iar în alt loc ne spune că „în casa Tatălui Meu multe locaşuri sunt”. Una peste alta e clar că surprizele plecării din trup spre Dumnezeu vor fi mari, iar celor pregătiţi li se va găti loc de odihnă. La 40 de zile după Paşti are loc Înălţarea Domnului la cer, o înălţare simplă însoţită de binecuvântare, o înălţare care a vestit revenirea lui Hristos cu putere şi cu slavă multă spre judecarea tuturor neamurilor. Mântuitorul s-a înălţat spre a sta de-a dreapta Tatălui mergând să pregătească loc pentru fiecare suflet ce la momentul de El hotărât, se va înălţa la cer pentru a vedea slava celui căruia i s-au închinat în viaţă, pentru a se bucura de prezenţa celui ce a făcut cerurile şi pământul. Cam aşa ar trebui să decurgă o înălţare la ceruri.
Oamenii au încercat cu avioane, rachete şi alte obiecte zburătoare să pătrundă tainele văzduhului, dar ceea ce au reuşit este infim, nesatisfăcător şi previzibil. Cu totul altfel este când te poţi înălţa, vedea şi înţelege totul într-o clipă. Enoh şi Ilie au avut posibilitatea să meargă la Dumnezeu în trup, să treacă peste veacuri în perisabilul trup pentru a se pregăti de lupta de la sfârşitul veacurilor cu slujitorii lui Antihrist. De la Hristos până azi multe suflete vor fi mers la Dumnezeu, multe suflete se vor fi înălţat de pe pământ spre locul de unde şi-au luat fiinţă. E adevărat că nu toţi merg la fericirea veşnică, pentru că fiecare răspunde pentru faptele sale, dar cu siguranţă cei care au murit pentru Hristos, mucenicii, acolo au mers. Şi ar mai fi ceva, ar mai fi un lucru.
Evanghelia ne învaţă că mai mare dragoste nu se află decât atunci când cineva îşi pune viaţa pentru prietenul său. E dovada supremă de iubire pe care am învăţat-o de la Hristos. Şi zic asta deoarece la Înălţare îi pomenim pe eroi, pe cei care au luptat pentru a fi bine celor de acasă.
A deveni erou înseamnă a lupta pentru a te apăra, iar nu pentru a cotropi. A fi erou înseamnă a lupta cu frică de Dumnezeu nu cu teribilism şi ferocitate. A fi erou înseamnă a-ţi apăra credinţa şi Biserica iar nu pângărirea numelui de creştin prin asuprirea celui ce poartă acelaşi chip cu al tău. A fi erou înseamnă a renunţa la bucuria plăcerilor oferite de tinereţe pentru a lupta cu riscul pierderii vieţii trupeşti pentru ca fii tăi, familia ta, neamul tău şi ţara ta să fie liberă în a se închina fără restricţie celui ce a venit să aducă pacea pe pământ. Şi chiar dacă sângele şi trupurile lor s-au făcut una cu pământul, sufletele lor s-au înălţat la cer spre Hristos, spre aşteptarea pedepsei pentru cei care pornesc războaie, omoară prunci şi oameni nevinovaţi, spre aşteptarea celor pentru care au luptat şi le-au păstrat vie amintirea luptei pentru pace. Să privim spre ceruri că de acolo vine mântuirea prin înălţare.
Dacă aveţi măcar un erou în familie, care să fi plecat la vreme de tinereţe dintre cei dragi, aduceţi-vă aminte că şi el a avut vise ca şi noi. Împlinirea lor, a viselor de libertate şi pace, ne-au rămas nouă ca moştenire. Suntem datori să le împlinim.
